Despre sarbatori..

Crăciunul şi Paştele – creştine sau păgâne?

Oamenii sunt asemănaţi cu oile. Iar oile au tendinţa să urmeze mulţimea, fără să pună întrebări. Isus însă, ne-a învăţat să cercetăm totul în lumina Cuvântului Său. Fariseii au înălţat tradiţiile omeneşti. Isus a înălţat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). Lupta în care Isus era mereu angrenat cu fariseii a fost bazată pe disputa dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi tradiţiile oamenilor. În biserică suntem angrenaţi în aceeaşi luptă. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lumină pe care o avem pe Pământ. Iar când Dumnezeu a creat lumina pentru prima dată, el a separat-o îndată de întuneric. Întunericul reprezintă păcatul şi tradiţiile omeneşti. Noi suntem chemaţi să separăm acestea două de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu fie nici o confuzie în biserică.

Crăciunul

Crăciunul este celebrat de mulţi ca ziua de naştere a lui Isus Hristos. Comercianţii din toate religiile aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul, pentru că este o perioadă benefică pentru afacerile lor. Crăciunul a devenit o sărbătoare comercială, nu spirituală. Se cheltuiesc o mulţime de bani pe felicitări de Crăciun şi pe cadouri. Vânzările de alcool cresc semnificativ în perioada Crăciunului. Poliţia rutieră din lumea întreagă este în alertă în această perioadă, din cauza numărului foarte ridicat de accidente. Mai mulţi oameni ajung în Iad din cauza acestor accidente, în preajma Crăciunului, decât în orice altă perioadă a anului. Este oare cu adevărat sărbătoarea naşterii Fiului lui Dumnezeu, sau a altui ”Isus”?

Să privim în Cuvântul lui Dumnezeu, mai întâi de toate. Biblia ne spune că în câmpiile din Iudea se aflau păstorii cu oile lor în noaptea în care Isus s-a născut în Betleem. Păstorii din Palestina nu îşi lăsau noaptea oile în câmp deschis din Octombrie până în Februarie – din cauza vremii reci şi ploioase. De aici deducem că adevăratul Isus s-a născut între Martie şi Septembrie. Înseamnă că ziua de 25 Decembrie trebuie să fie data de naştere a unui alt ”Isus”, care este o amăgire de la Satan!

Chiar dacă am şti cu exactitate data naşterii lui Isus, rămâne întrebarea dacă Dumnezeu a intenţionat ca Biserica să sărbătorească această zi de naştere. Maria a ştiut cu siguranţă care a fost data de naştere a lui Isus. Ea a fost împreună cu ucenicii pentru o perioadă destul de lungă, după Ziua Cinzecimii. Totuşi, nu este menţionată nicăieri data naşterii lui Isus. Ce învăţăm de aici? Că Dumnezeu a ascuns în mod deliberat data naşterii lui Isus, fiindcă nu a vrut ca Biserica să o sărbătorească.

În Biblie găsim mulţi împăraţi care şi-au sărbătorit ziua de naştere în mod public – de exemplu, Faraon (Geneza 40:20) şi Irod (Marcu 6:21). Dumnezeu nu a vrut ca Isus să fie în aceeaşi categorie.

O înţelegere corectă a diferenţei dintre Vechiul Legământ şi Noul Legământ, ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să sărbătorească zile sfinte speciale. Sub Vechiul Legământ, Israel primise porunca să sărbătorească anumite zile prin zile sfinte speciale. Însă, aceasta a fost numai o umbră. Acum, că avem pe Hristos, voia lui Dumnezeu este ca în vieţile noastre fiecare zi să fie la fel de sfinte. Chiar şi Sabatul săptămânal a fost scos din Noul Legământ. Din acest motiv nu vedem nici o sărbătoare sfântă menţionată în Noul Testament (Coloseni 2:16, 17)."Nimeni dar sa nu va judece cu privire la mancare sau bautura, sau cu privire la o zi de sarbatoare, cu privire la o luna noua, sau cu privire la o zi de Sabat,

cari sint umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos."

Atunci cum au intrat Crăciunul şi Paştele în creştinism? Răspunsul este: în acelaşi fel cum au intrat şi botezul pruncilor, slujbele preoţilor, şi o grămadă de astfel de tradiţii omeneşti – prin lucrarea subtilă a lui Satan.

Când împăratul Constantin a decretat creştinismul ca religie a statului Roman în secolul 4, mulţimi de oameni au devenit creştini „cu numele”, fără nici o schimbare în inimile lor. Însă ei nu au vrut să renunţe la cele două sărbători mari anuale – amândouă având legătură cu închinarea la soare. Una a fost ziua de naştere a zeului-soare pe 25 Decembrie, când soarele care coborâse în emisfera Sudică îşi începea călătoria de întoarcere (solstiţiul de iarnă). Cealaltă a fost festivalul primăverii în Martie / Aprilie, când ei sărbătoreau moartea iernii şi naşterea verii călduroase adusă de zeul-soare. Ei au schimbat numele zeului-soare în Isus, şi au continuat să sărbătorească cele două festivaluri, acuma ca sărbători creştine, şi le-au denumit Crăciun şi Paşte.

Enciclopedia Britanică (o autoritate în istoria seculară) spune următoarele lucruri despre originea Crăciunului:

„Data de 25 Decembrie era sărbătoarea Mitraică a soarelui neînvins. Obiceiurile de Crăciun sunt o evoluţie din vremuri dinainte de perioada creştină – un amalgam de practici păgâne, sezoniere, naţionale şi religioase, împreună cu legende şi tradiţii. Anul şi data exactă a naşterii lui Hristos nu a fost descoperită niciodată, dar când mai marii bisericii au ales în anul 440 A.D. o dată pentru a sărbători acest eveniment, s-a întâmplat (?) să fie aleasă data solstiţiului de iarnă care era bine cunoscut de oameni, şi în acea vreme cea mai importantă sărbătoare. Pe măsură ce creştinismul s-a răspândit în ţări păgâne, multe practici ale solstiţiului de iarnă au fost amestecate cu practicile creştine” - (ediţia 1953, Vol 5., paginile 642A, 643) – tradus din limba engleză.

Aceste obiceiuri păgâne îşi au originea în religia babiloniană începută de Nimrod (Geneza 10:8-10). După moartea lui Nimrod, soţia lui, Semiramis, a avut un copil nelegitim despre care ea a pretins că este reîncarnarea lui Nimrod. Astfel a început închinarea la mamă şi copil, pe care Romano Catolicii au preluat-o după multe secole, folosindu-i pe „Maria şi Isus”.

Ziua de naştere a acestui copil-zeu era sărbătorită de babilonieni pe data de 25 Decembrie. Semiramis era împărăteasa cerurilor (Ieremia 44:19), cunoscută sub numele de Diana sau Artemis în Efes (Faptele Apostolilor 19:28).

Semiramis a susţinut că un copac peren (evergreen) s-a înălţat într-o noapte dintr-un ciot de copac mort. Acest copac a simbolizat reîncarnarea lui Nimrod, care a adus cu el daruri din cer. Astfel a început tradiţia bradului de crăciun, şi atârnarea luminilor şi darurilor pe el.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşerte. Taie un lemn din pădure, mâna meşterului îl lucrează cu securea, îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine.’” (Ieremia 10:2-4).

Paştele

Cuvântul Paşte (în limba engleză Easter) provine din unul dintre titlurile reginei cerurilor, „Astartea” (vezi 1 Împăraţi 11:5) – unul dintre idolii la care se închina Solomon. Au existat diferite forme ale aceluiaşi nume în ţări diferite.

Enciclopedia Britanică spune:

„Cuvântul din limba engleză „Easter” (paşte) corespunde cuvântului german „Oster”, şi ambele au rădăcinile în triburile Teutonice din Europa Centrală. Când a ajuns la Teutoni, creştinismul a încorporat în sărbătorirea acestui mare ospăţ Creştin mai multe ritualuri păgâne, care au acompaniat observarea „festivalului primăverii”. Faptul că „festivalul” învierii se ţinea primăvara, fiindcă sărbătorea triumful vieţii peste moarte, a făcut foarte uşoară asocierea cu acest eveniment a celui mai mare festival al Teutonilor, ţinut în onoarea morţii iernii, a naşterii unui nou an şi a reapariţiei soarelui. Eostre (sau Astartea), zeiţa primăverii, a dat numele acestei sfinte sărbători creştine. Ideea oului ca un simbol al fertilităţii şi vieţii îşi are începuturile în vremea Egiptenilor şi Perşilor antici care aveau obiceiul de a colora şi mânca ouă în timpul sărbătorii festivalului primăverii. Această idee antică, a semnificaţiei oului ca simbol al vieţii, a devenit sursa ideii oului ca semn al învierii. Conform legendei bătrâneşti, soarele care răsare în dimineaţa de Paşte dansează pe cer; încă o idee care îşi are originea în festivalul păgân al primăverii, unde spectatorii dansau în onoarea soarelui... bisericile Protestante au preluat acest obicei de a ţine servicii în dimineaţa de Paşti” - (ediţia 1959, Vol 7, paginile 859, 860) – tradus din limba engleză.

Babilonienii credeau că un ou mare a căzut din cer în râul Eufrat şi din el a ieşit Astartea. Astfel a început folosirea oului în legătură cu închinarea la soare din timpul festivalului primăverii. Creştinii din secolul 4 au preluat această tradiţie, şi până în ziua de astăzi Paştele se sărbătoreşte cu ouă, despre care se spune că simbolizează ieşirea lui Isus din mormânt, asemănătoare ieşirii puiului din ou!!!

Turte de pâine erau aduse de către păgâni ca ofrande înaintea împărătesei cerurilor, cu multe secole înainte de Hristos (Ieremia 7:18). La creştini, acestea au devenit pâinea împletită care se serveşte în Vinerea Mare!

Când frângem pâinea, mărturisim nu numai moartea lui Hristos, ci şi moartea noastră împreună cu El. Sentimentalismul din Paşte distrage atenţia oamenilor de la nevoia de a-L urma pe Isus şi o îndreaptă asupra unor ritualuri goale.

Cuvântul lui Dumnezeu sau tradiţia oamenilor?

În spatele sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte stă principiul periculos al urmării tradiţiilor omeneşti, chiar dacă nu au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternică este această putere a tradiţiilor încât mulţi creştini care cred Scriptura cu privire la alte domenii, găsesc foarte greu să renunţe la sărbătorirea Crăciunului şi Paştelor.

Este uimitor că mulţi creştini nu vor să accepte ceea ce şi scriitorii seculari (autorii Enciclopediei Britanice) au înţeles foarte clar – că Paştele şi Crăciunul sunt, de fapt, sărbători păgâne. Poţi să i te adresezi unui măgar cu numele de leu, însă el tot măgar rămâne. Schimbarea numelor nu a transformat aceste ritualuri în festivaluri creştine!

Din ceea ce am văzut reiese foarte clar faptul că creştinii sărbătoresc la Crăciun ziua de naştere a unui alt ‚,Isus” – Nimrod din Babilon. Iar la Paşte, ei de fapt sărbătoresc învierea unui alt „Isus” – zeul-soare care aduce vara în emisfera nordică! În spatele lui Nimrod şi a zeului soare se ascunde de fapt Satan, care primeşte toată închinarea (Exodul 32:4, 5) "El i -a luat din minile lor, a batut aurul cu dalta, si a facut un vitel turnat. Si ei au zis: ,,Israele! iata dumnezeul tau, care te -a scos din tara Egiptului. Cind a vazut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar inaintea lui, si a strigat: ,,Mine, va fi o sarbatoare in cinstea Domnului!``". Să luăm aminte la aceste lucruri toţi cei care sărbătorim Crăciunul şi Paştele!

După cum am spus la început, Isus a fost angrenat într-o luptă continuă cu Fariseii, exact cu privire la această problemă – tradiţiile omeneşti în competiţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a avut parte de mai multă împotrivire din pricina opoziţiei faţă de aceste tradiţii goale „bătrâneşti”, decât din pricina predicării împotriva păcatului. La fel se va întâmpla şi în cazul nostru, dacă vom fi la fel de credincioşi cum a fost Isus.

Chemarea Bisericii din ziua de astăzi este să demaşte orice sărbătoare babiloniană pe care a strecurat-o Satan în creştinism, şi să refuze tot (oricât de nevinovat ar părea) ce nu este întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Unii vor folosi Romani 14:5, 6 care pomeneşte pe cei care socotesc o zi mai presus decât alta. Aici se vorbeşte clar despre Sabat, la care unii evrei întorşi la Dumnezeu nu aveau înţelepciunea să renunţe.Pavel îi îndeamnă pe cei care aveau lumina Noului Legământ, să aibă răbdare cu acei fraţi evrei mai slabi. Dar acelaşi îndemn nu poate fi aplicat celebrării Crăciunului sau Paştelor de către creştinii din zilele noastre!

Singur, Cuvântul lui Dumnezeu ne este călăuză, nu exemplul oamenilor care, chiar dacă sunt credincioşi, ei nu urmează Cuvântul lui Dumnezeu. „Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi” (Romani 3:4). Credincioşii din Berea au cercetat Scripturile ca să verifice chiar şi învăţăturile lui Pavel, iar Duhul Sfânt îi lăuda pentru aceasta (Faptele Apostolilor 17:11). Exemplul lor trebuie să-l urmăm şi noi.

David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Totuşi, timp de patruzeci de ani, el le-a dat voie israeliţilor să se închine la şarpele de aramă făcut de Moise, fără să îşi dea seama că acest lucru nu era plăcut înaintea lui Dumnezeu. El nu a avut înţelepciune nici măcar când a fost vorba de chestiuni evidente de idolatrie. Împăratul Osea, a fost cel care a primit înţelepciune de la Dumnezeu ca să scoată la lumină şi să distrugă această tradiţie idolatră (2 Împăraţi 18:1-4)"In al treilea an al lui Osea, fiul lui Ela, imparatul lui Israel, a inceput sa domneasca Ezechia, fiul lui Ahaz, imparatul lui Iuda.

Avea douazeci si cinci de ani cind a ajuns imparat, si a domnit douazeci si noua de ani la Ierusalim. Mama-sa se chema Abi, fata lui Zaharia.

El a facut ce este placut inaintea Domnului, intocmai cum facuse tatal sau David.

A indepartat inaltimile, a sfarimat stilpii idolesti, a taiat Astarteele, si a sfarimat in bucati sarpele de arama, pe care -l facuse Moise, caci copiii lui Israel arsesera pina atunci tamiie inaintea lui: il numeau Nehustan.". Trebuie să rămânem credincioşi Cuvântului, şi să împlinim fiecare învăţătură fără să adăugăm sau să tăiem nimic.

Spiritualitatea adevărată înseamnă să trăim asemenea lui Isus în toate aspectele vieţii. Aceasta înseamnă în mod principal să ne purtăm crucea şi să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, prin puterea Duhului Sfânt. De asemenea, înseamnă să renunţăm la orice tradiţie omenească care nu se găseşte în Noul Testament. Dumnezeu ne cheamă să avem o mărturie pură în toate aspectele – o biserică liberă nu doar de păcat, ci şi de obiceiuri babiloniene.

© Zac Poonen - Vin nou in burdufuri noi