Am fost încurajat pentru o scriere liberă şi responsabilă prin faptul că astăzi nu mai poate fi acceptat orice aşa de simplu. Un exemplu cunoscut am putut afla din mass-media, în septembrie 1988. Era vorba despre „ Giulgiul de la Torino” . Sute de ani a fost socotit ca autentic şi a fost onorat ca o relicvă. Acum toată lumea a fost surprinsă cînd, după o cercetare în Anglia, în S.U.A. Şi Elveţia, toate ţările au ajuns, independent una de cealaltă, la un rezultat comun: pînza provine din evul mediu, şi în nici un caz nu poate fi pînza mortuară a lui Isus Hristos. Cu toate acestea oamenii au fost încurajaţi să venereze în continuare acest fals ca o relicvă şi să persiste în felul acesta într-o rătăcire evidentă.
În octombrie 1988, la o şedinţă a Parlamentului European din Strassbourg, deputatul dr. Ian Paisley din Irlanda de Nord a făcut un lucru pe care nu l-a mai îndrăznit nici un protestant de la Reformă încoace. El a arătat o pancardă cu titlul: „ Ioan Paul al-II-lea - Antihrist” , a provocat un tumult, protestînd împotriva venirii papei. Mass-media a relatat despre aceasta; cele mai multe ziare au publicat fotografia şi relatarea pe prima pagină. În ziua următoare puţini oameni au mai vorbit despre acest lucru, apoi fiecare a trecut la ordinea zilei. Doar există zilnic lucruri noi de transmis.
Din păcate s-a întîmplat ca învăţaţii şi laicii din toate timpurile să-L identifice pe Dumnezeu cu biserica, iar pentru că decepţia lor faţă de instituţia care se pretinde a fi a Lui a fost aşa de mare, mulţi s-au dezis de amîndouă. O concluzie tristă şi înşelătoare, căreia mulţi i-au căzut în cursă. Eu nu voi uita niciodată seara aceea dintr-un sat într-un chibuţ cca 15 km. depărtare de Ierusalim, în partea vestică. Ca ghid de călătorie, am adunat grupul după cină pentru un scurt serviciu biblic. S-au ataşat de grupul nostru şi mulţi alţi oaspeţi, printre care şi evrei. Pentru mine această prezenţă era plăcută. Eu am citit unele pasaje din Vechiul Testament şi am arătat împlinirea lor în Noul Testament. Deodată o femeie iudaică, emigrată din Varşovia, a exclamat următoarele: „ Eu am citit Testamentul Nou şi aş putea crede că Hristosul este Mesia al nostru, numai dacă El nu ar fi fost catolic. Pentru că polonezii, care sînt aşa de catolici, ne-au provocat atîta durere ”. Noi toţi am fost surprinşi. Apoi i-am explicat: „ Mesia nu a fost catolic. EL a fost Răscumpărătorul venit în trup. Nici Maria nu a fost catolică.” Ea nu a putut să înţeleagă.
Chiar pe teren religios, necunoştinţa este într-o asemenea stare de nedescris, că rămîi uimit. Creştinismul, fără o legătură vie şi personală cu Hristos, a devenit o religie care, după cum susţin unii, este un opium pentru popor. Această prezentare trebuie să denunţe şi să descopere ceea ce este nebiblic şi numit, pe nedrept, „ creştinesc” , iar legendele religioase să rămînă ceea ce sînt, indiferent cît de veche este originea lor.
Cînd este vorba despre credinţa în Dumnezeu şi planul Său cu omenirea, trebuie să consultăm Cartea tuturor cărţilor. Expresia unora: „ Eu nu cred în nimic şi pe nimeni! ” este corectă numai cu privire la oameni, dar nu poate fi aplicată şi Celui Atotputernic şi Cuvîntului Său. EL este şi rămîne Singurul credibil. Cuvîntul Său este adevăr împlinit, confirmat, de aceea El este absolutul nostru care se află deasupra îndoielilor noastre. EL nu este mort cum o susţin unii, El trăieşte, şi tot ce are viaţă trăieşte prin El. Cuvîntul Lui este astăzi, ca şi atunci, realitate vie.
În toate timpurile au existat oameni care au avut de îndeplinit o însărcinare deosebită. În istoria omenirii se evidenţiază poeţi şi compozitori, regi şi împăraţi, soldaţi şi politicieni, pînă la unii oameni de stat din timpul nostru. Acelaşi lucru este valabil pentru ştiinţă şi cercetare. S-ar putea face liste întregi cu inventatori renumiţi, fără de care lumea de azi ar arăta cu totul altfel. Tot aşa au fost, în Vechiul şi la începutul Noului Testament, bărbaţi ai lui Dumnezeu care în viaţa lor au avut o însărcinare deosebită în decursul istoriei de mîntuire. În vremea post-apostolică, pînă la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), la fel se evidenţiază anumite personalităţiŞi în timpul evului mediu au existat oameni care au avut un rol important în istoria bisericii. Cele mai cunoscute nume sînt ale celor ce s-au ridicat de la Reformă încoace.
Bărbaţii care au primit har de la Dumnezeu într-un mod deosebit au avut întotdeauna o însărcinare globală pentru toţi oamenii, care trece pe deasupra graniţelor religioase şi bisericeşti. Aceasta corespunde ultimei porunci misionare atotcuprinzătoare: „ De aceea mergeţi în toată lumea, şi învăţaţi toate neamurile” Cel ce este trimis cu adevărat de Dumnezeu vesteşte Cuvîntul lui Dumnezeu în concordanţă cu toţi proorocii şi apostolii. Cel ce prezintă aşa-zisele „ descoperiri” şi învăţături noi, care nu rezistă unei examinări cu Sfînta Scriptură, se descalifică automat. Dumnezeu nu se poate contrazice, şi nici nu poate să-şi schimbe planul. În tot ce se face şi se învaţă trebuie puse întrebările: „ Corespunde cu adevărat? Este scris aşa? ” sau: „ Ce spune Sfînta Scriptură? ”
Aici nu ne interesează închipuirile oamenilor, ci ceea ce a făcut Dumnezeu de cunoscut prin bărbaţii pe care i-a chemat El cu glas auzibil în slujba Sa. Aceştia au fost odată proorocii Vechiului Testament. Ei au vestit şi au proorocit desfăşurarea planului de mîntuire. Sarcina apostolilor era de a dovedi că proorociile date în vechime s-au împlinit. În cadrul chemării şi însărcinării lor, ei au contribuit, prin slujba lor, la facerea de cunoscut, într-un mod clar, a planului lui Dumnezeu, adică planul de mîntuire. În Sfînta Scriptură sînt reţinute aceste fapte, iar astăzi se vorbeşte Cuvîntul viu tuturor celor care se lasă sesizaţi prin Duhul Lui. Nu este necesar ca unul să tîlcuiască altuia; este suficient dacă credem toţi din inimă, şi anume, aşa cum spune Scriptura, încît fiecare să fie învăţat de Dumnezeu prin Cuvîntul Său (Isa. 54, 13; Ioan 6, 45). Aici nu este prezentată o părere a unei biserici sau comunităţi libere, nici a unei secte, ci poziţia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a lăsat-o El în Cuvîntul Său.
Cine a cercetat istoria bisericii, ştie cît de diferit apreciază şi descriu istoricii aceleaşi epoci, persoane şi evenimente. Tema care ne stă în faţă nu constituie nimic nou. Ceea ce îl doare însă pe un creştin biblic este faptul că cercetările critice pun sub semnul întrebării chiar şi Noul Testament. Indiferent dacă părţi ale Noului Testament, evangheliile şi epistolele au fost scrise, mai întîi, în limba ebraică sau în cea aramaică sau în limba greacă, fiind constituite apoi într-un întreg unitar în limba greacă, acest fapt nu este decisiv pentru lucrarea în sine. Un lucru este sigur, Dumnezeu însuşi se face de cunoscut evreilor. Moise şi Aaron urmau să-i spună lui faraon: „ Domnul Dumnezeul Evreilor, ni S-a arătat ” (Exod 3, 18). Faptul că Isus Hristos nu a vorbit în limba greacă, ci în limba aramaică, adică în limba populară ebraică, este un lucru sigur; nu are importanţă dacă această limbă era cultă sau necultă - pentru acest lucru se pot certa oamenii culţi între ei. Pentru noi este important că Domnul înviat a vorbit tot evreieşte. Astfel o mărturiseşte Pavel: „ Am căzut cu toţii la pămînt; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ‘Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?’ ” (Fap. 26, 14).
Chiar şi argumentul că ar fi circulat atunci şi alte epistole, nu devalorizează autenticul cu nimic. Desigur, au putut fi scrise şi alte epistole de către apostoli sau alţi scriitori în timpul primilor creştini. Luca ne informează deja în primul verset despre faptul că mulţi au încercat să descrie evenimentele. Desigur, au existat şi alţi cronicari. Numitele „ apocrife noutestamentare” au apărut mai tîrziu. Domnul însuşi a avut grijă ca în Noul Testament să ajungă numai ceea ce era scris după voia Sa şi conform însărcinării Sale, adică cele necesare nouă.
Important este ca noi să respectăm acest Cuvînt scris pentru noi ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu (1 Tes. 2, 13) şi să credem că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu (2 Tim. 3, 16). Dacă în Noul Testament se foloseşte formularea: „ După cum spune Scriptura” sau „ Este scri...s” , înseamnă că este vorba despre Vechiul Testament. Dar Noul Testament este tot Scriptură Sfîntă, ambele părţi formează un întreg. În Luca 24, 44-45 putem citi: „ ... că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.‘ Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.’ ”
Domnul a mai zis: „ Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Apostolul Pavel cuprinde totul astfel: „ ...că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi ” (1 Cor. 15, 3-4).
Apostolul Petru se referă la Isa. 40, 8 şi aduce Cuvîntul din Vechiul Testament cu Cuvîntul din Noul Testament la un singur numitor: „ ...dar Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în veac Şi acesta este Cuvîntul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie ” (1 Pet. 1, 22-25). Noul Testament este de fapt rezultatul proorociei Vechiului Testament.
Dr. Clarence Larkin, o capacitate recunoscută pe plan internaţional, a dovedit, în cartea „ Dispensational Truth” , că la prima venire a lui Hristos s-au împlinit cu exactitate 109 proorocii din Vechiul Testament. Proorocia împlinită este confirmarea faptului că Biblia este de origine divină.
Cine doreşte să verifice sau să trateze o lucrare trebuie să se apropie de aceasta fără prejudecăţi şi aversiuni. Dacă teologul Carl Schneider scrie: „ Falsificările încep în vremea noutestamentară şi nu au încetat niciodată ”. (K. Deschner, Der gefälschte Glaube, pag. 20), atunci şi el are dreptate. Dar asta nu înseamnă că noi am avea un Nou Testament falsificat, ci înseamnă că oameni neînsărcinaţi au prezentat deja de atunci şi pînă azi învăţăturile lor răstălmăcite. Cuvîntul original rămîne totuşi, întotdeauna, Cuvîntul original, în ciuda tuturor răstălmăcirilor, la care ne vom mai referi. Ce vor acele speculaţii în legătură cu epistolele falsificate ale lui Petru, care au ajuns pînă la umplerea măsurii cu observaţiile impertinente: „ ... cartea sfîntă, Biblia, este plină de relatări false.” ? (K. Deschner, Der gefälschte Glaube, pag. 20). Aceasta este o pretenţie nemaiauzită şi, pe deasupra o minciună răutăcioasă. Aici scriitorul se referă la oameni învăţaţi care au efectuat deja o lucrare premergătoare. Este o neruşinare în a-i suspecta pe scriitorii Noului Testament de falsificări, prezentîndu-i astfel pe ei ca înşelători, iar pe credincioşii biblici ca pe nişte înşelaţi! Prin astfel de manevre de inducere în eroare nu poate fi întunecat adevărul, care străluceşte mereu.
Desigur că cei patru evanghelişti au fost bărbaţi simpli. Faptul că relatările lor au ieşit, în parte, diferenţiate, dovedeşte numai că ei nu au copiat unul de la celălalt. Fiecare a scris aşa după cum a fost călăuzit, după cum a auzit sau a trăit, sau după cum au relatat alţii. Ceea ce contează sînt faptele dovedite, şi nu apariţiile însoţitoare.
Dr. Konstantin Rösch, teolog catolic şi traducător al Bibliei, a ilustrat diversitatea celor patru evanghelii prin cele patru făpturi: leul, viţelul, omul, vulturul, aşa cum sînt descrise în Apoc. 4, 6-8 şi în alte locuri. Ireneu le-a desemnat deja în creştinismul primar ca simboluri pentru cele patru evanghelii. Biblia este, într-adevăr, scrisă parţial într-un limbaj metaforic şi simbolic. Matei poartă faţa unui om, Marcu cea a unui leu, Luca a unui viţel, iar Ioan a unui vultur. În Ezechiel 1 ni se relatează despre cele patru făpturi că toate acestea aveau chipul unui om (vers. 5), iar sub aripile lor se aflau mîini de om (vers. 8). Fiecare făptură avea patru feţe, dar se prezintă numai cu una. Fiecare Evanghelie descrie, în detaliu, aceeaşi apariţie a Răscumpărătorului, însă fiecare are un alt chip. Deşi fiecare făptură apare cu o altă faţă, totuşi în interior sînt toate la fel. Tot aşa este şi cu cele patru evanghelii: înspre interior, în miezul problemei, toate sînt la fel, însă una arată înspre Domnul mai mult ca Fiu al Omului; cealaltă subliniază puterea Sa divină - în simbolul Leului, care este considerat ca rege între animale; a treia Îl prezintă ca pe un purtător de poveri; a patra Îl caracterizează ca pe un vultur, care se ridică în sfere divine.
Dacă un evanghelist relatează despre un lucru, iar altul nu relatează despre acel lucru, sau dacă altuia i s-a părut ceva mai important decît celuilalt, este puţin important. Dacă un evanghelist scrie că Domnul a hrănit patru mii de oameni cu şapte pîini, iar celălalt scrie că El a hrănit patru mii de bărbaţi cu şapte pîini, fără a socoti femeile şi copiii, atunci amîndoi au dreptate. Numai că unul dintre ei a intrat mai mult în amănunte. Dacă unul relatează că au fost vindecaţi doi orbi în Ierihon, iar celălalt spune că a fost vindecat un singur orb, atunci din nou au amîndoi dreptate. Unul din evanghelişti era prezent cînd s-a întîmplat, celălalt a întîlnit doar pe unul din cei vindecaţi şi a relatat despre aceasta. Un evanghelist relatează că cei doi tîlhari care au fost răstigniţi împreună cu Isus, L-au batjocorit (Mat. 27, 44), celălalt spune că cel din dreapta Sa, a strigat din adîncul său: „ Doamne, adu-ţi aminte de mine” (Luca 23, 39-42), şi din nou ambele relatări sînt corecte. Mai întîi au batjocorit amîndoi, apoi unul a recunoscut în ultimul moment, cine era Cel ce a fost răstignit lîngă el, şi L-a implorat.
Chiar şi expresia: „ Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” este, ca şi multe altele, înţeleasă greşit de critici. După concluziile lor, Isus ar fi trebuit să fie, după moartea Sa, vreo cîteva zile în cer, deşi Scriptura spune că El a coborît în locurile de jos. Ei nu au înţeles că locul celor sfinţi, pînă la răstignire şi pînă la intrarea în acţiune a Noului Legămînt, nu era sus, ci jos. În Luca 16 ni se relatează cu claritate că locul celor fericiţi şi al celor nefericiţi era despărţit doar printr-o prăpastie şi niciunul nu putea trece în domeniul celuilalt. Toţi aceia care îşi puseseră nădejdea lor în Răscumpărătorul făgăduit au fost reţinuţi ca într-o închisoare, iar apoi au înviat împreună cu Hristos, conform textului din Mat. 27, de la vers. 52. Abia după acest moment, paradisul, locul celor fericiţi, nu mai este jos, ci sus. Hristos a coborît şi a luat cu Sine pe toţi prizonierii care au crezut în venirea Lui, odată cu înălţarea Sa (Ef. 4, 8-10).
Nu există nici o discrepanţă nici dacă un evanghelist relatează că la înviere au fost prezenţi doi îngeri care au vorbit femeilor (Luca 24, 4), în timp ce celălalt spune că numai unul a stat acolo (Mat. 28, 2; Mar. 16, 5), chiar dacă ei sînt arătaţi odată în mormînt şi altă dată în afara mormîntului. De fapt ambele relatări sînt adevărate. În interior s-a arătat unde a zăcut Domnul. În exterior s-a arătat evenimentul vestirii despre învierea Sa. Astfel s-au petrecut lucrurile la faţa locului. Chiar dacă au fost prezenţi doi îngeri, totuşi numai unul a fost vorbitorul şi astfel el a fost amintit în mod deosebit de scriitorul următor. Au existat, slavă Domnului, nu numai aşa numiţii critici, ci au existat şi bărbaţi renumiţi, care ne-au arătat armonia Scripturilor într-un mod convingător. Dintre aceştia face parte dr. C. I. Scofield, un învăţat recunoscut pe plan internaţional şi un traducător al Bibliei, care a scris o introducere extraordinară la cele patru evanghelii.
Criticii nu au înţeles deloc caracterul profetic al Noului Testament. Astfel ei îl acuză pe Pavel, de exemplu, că el s-ar fi înşelat în aşteptarea sa în legătură cu venirea Domnului, pentru că el a scris: „ ... noi cei vii, care vom rămînea pînă la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, ...şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4, 15+17). Pavel trebuia să scrie la timpul prezent, pentru că Duhul Sfînt, care lucra în el, ştia desfăşurarea viitoare a lucrării de mîntuire, la fel şi durata acesteia. Întregul Nou Testament este astfel cuprins, încît în tot timpul harului este valabil ceea ce este predicat şi ceea ce trebuie crezut, pînă la ultima generaţie, cînd se împlinesc textele corespunzătoare parusiei (revenirii) lui Hristos. Acelaşi Pavel scrie şi despre sine: „ şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în «ziua aceea», Domnul, Judecătorul cel drept”(2 Tim. 4, 6-8). Dealtfel au existat în toate timpurile oameni care au aşteptat venirea Domnului în vremea lor. Cine nu a făcut-o nu va avea parte de prima înviere, pentru că el nu a purtat nici o speranţă în sinea sa Şi Martin Luther a crezut că sfîrşitul este aproape şi a socotit că în vremea sa este venirea Domnului. El l-a numit pe Antihrist chiar „ hristosul sfîrşitului” . El a scris astfel: „ În anul acesta 1540, numărul anilor ajunge exact la 5.500. Din cauza aceasta este de aşteptat sfîrşitul lumii, pentru că al şaselea mileniu nu se va încheia, aşa cum nu s-au încheiat nici cele trei zile ale lui Hristos în mormînt.” (H. Heinz, Zwischen Zeit und Ewigkeit, pag. 137). Cel ce a purtat o speranţă vie în sine a aşteptat venirea lui Hristos. Aşa este şi azi. Există oameni care, pe baza proorociilor biblice împlinite, aşteaptă cu tărie venirea lui Isus în această generaţie.
Apogeul criticii marcate de orbire îl constituie falsa afirmaţie după care profeţia lui Hristos: „ Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmpla toate aceste lucruri ” (Mat. 24, 34), ar fi dat greş. Prin aceasta El S-a referit la evrei ca neam, şi nu ca generaţie. Neamul evreiesc, în ciuda urii şi uciderilor care au avut loc în decursul veacurilor, şi-a menţinut existenţa, aşa cum s-a stabilit în planul de mîntuire al lui Dumnezeu şi aşa cum a spus Isus. Chiar şi citatul: „ Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului” (Mat. 10, 23) a fost înţeles cu totul greşit, iar proorocia respectivă a fost confundată cu venirea Sa. N-a venit El, ca Fiu al Omului care umbla în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, la Ioan pe insula Patmos, în prestanţa Sa regală, adică în toată maiestatea Sa regească? „ ...Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” (Apoc. 1, 14-15). Deci totul s-a împlinit literal, aşa cum a spus Isus. Cu ajutorul Cuvîntului lui Dumnezeu poate fi răsturnat orice argument care este adus pentru a pune Cuvîntul sub semnul întrebării.
Nu Isus şi apostolii, ci criticii apologeţi şi exegeţii biblici sînt cei care s-au înşelat în decursul istoriei bisericii. Pînă în zilele noastre ei vorbesc şi scriu ceea ce le-au pus în gură predecesorii lor, care, la rîndul lor, au căzut în capcana înşelăciunii, fără să-şi dea seama de aceasta. Astfel ei îşi arată ignoranţa în ceea ce priveşte planul de mîntuire al lui Dumnezeu. Ei încearcă să prezinte cu convingere partea istorică, adică desfăşurarea greşită în cadrul creştinismului, în special în cel al bisericii universale, însă greşesc deplorabil cînd este vorba de Cuvînt şi de lucrurile din Împărăţia lui Dumnezeu. Ca creştin biblic nu poţi accepta totul tăcînd, dacă oamenii, care nu au nici un acces la Sfînta Scriptură şi la planul ascuns de mîntuire care ne-a fost descoperit, pun totul sub semnul întrebării şi vorbesc de cel mai mare fals, văzînd numai contradicţii peste contradicţii, după ce le-au răstălmăcit cum au vrut.
Nu este nevoie de o dovadă istorică pentru existenţa lui Isus Hristos, pentru că El este centrul istoriei de mîntuire şi nu al unei istorii compuse de oameni. Dacă Josephus sau un alt istoric a scris sau nu despre El, nici nu stă în discuţie. Apostolii şi proorocii au făcut-o, pentru că ei erau însărcinaţi direct; aceştia sînt vrednici de crezare şi este de-ajuns. Eu îi cred pe cei care au fost de faţă, cînd s-au întîmplat lucrurile supranaturale pe care ni le-au relatat. De la naşterea lui Isus şi pînă la înălţarea Sa, au existat martori adevăraţi, care au văzut şi au auzit. Dar azi, ca şi atunci, nu se spune nimic dacă Dumnezeu face ceva supranatural pe pămînt. Pentru faptul că aceste lucruri nu se întîmplă în cadrul bisericilor instituite şi al religiilor, acestea nici nu ajung în public. Pentru cel credincios există destule mărturii, iar de martorii falşi care se prezintă mai tîrziu, nu trebuie să asculte nimeni.
Dacă criticii istorici bisericeşti vorbesc despre o credinţă falsificată şi manipulată, atunci nu poate fi vorba de Biserica primară şi de istoria apostolilor, adică de creştinismul primar şi de întregul Nou Testament. Credinţa manipulată şi falsificată, învăţăturile şi dogmele sînt acelea care nu corespund cu Sfînta Scriptură, şi care au apărut mai tîrziu.
extras din Crestinismul Traditional de Ewald Frank
Posts
No comments:
Post a Comment
Leave A Comment »