Ziua Ierusalimului - 43 de ani de la eliberarea şi reîntregirea oraşului

Rabin avocat Iosef Wasserman



28 Iyar este Ziua Eliberării oraşului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului şi Zidului de Apus, în timpul războiului de şase zile.


În afară de luna renaşterii, data proclamării Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedenţei statului evreu, mai există încă o dată la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizării „Începutului mântuirii” generaţiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberării Ierusalimului, proclamată pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca în această zi, rugăciunea să cuprindă psalmii de laudă („Halel”), care trebuie citiţi în sinagogi. Există obiceiul de a veni în aceeaşi zi la Ierusalim, în amintirea pelerinajului care avea loc odinioară, precum şi ca expresie a autoidentificării cu capitala Israelului şi cu speranţa reconstruirii Templului.
După 19 ani de la întemeierea Statului, conducătorii statelor arabe l-au ameninţat cu un război distrugător. Ei au concentrat forţe militare uriaşe lângă graniţele de nord, de est şi de sud ale ţării. Zahal (Armata de Apărare a Israelului) nu a avut altă posibilitate decât să înceapă un război preventiv de apărare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare şi de înconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit în ajutorul fiilor săi, aşa cum a venit în toate războaiele Israelului, Zahal a reuşit să distrugă principalele centre de forţă ale duşmanului pe cele trei fronturi. După 6 zile de lupte crâncene a avut loc o victorie strălucită, Israelul înfrângând duşmanul în Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda şi Şomron. Zahal a ajuns la o culme istorică în ziua de 28 Iyar 5727 (1967), când trupele noastre au pătruns în oraşul vechi al Ierusalimului, aflat în mâinile duşmanului – şi l-au eliberat, ajungâng în interiorul său, la Zidul de Apus, rămăşiţă a Tempului.
În anul 5708 (1948), gânduri multe au năpădit asupra poporului evreu. Atunci am reuşit să obţinem independenţa Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reuşit să primim Ierusalimul. El a rămas împărţit, tăiat în două. Un zid despărţea între noi, pe de o parte – şi oraşul vechi şi Muntele Templului pe de alta. Era un zid în inimă şi un zid fizic, real. Încercările repetate de a elibera Ierusalimul nu au reuşit. Ce s-a întâmplat? De ce în cel mai sfânt război care a avut loc în Ereţ Israel, au rămas în afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, oraşele Beit Lehem, Hebron şi altele, tocmai aceste locuri? Poate că războiul de independenţă ar fi fot o aventură? Poate că Dumnezeu nu este mulţumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit să pecetluiască soarta acelui război, „vasul de ulei” care să ne justifice calea, este războiul de şase zile. Am intrat în Ierusalim şi am reuşit să-l eliberăm, în 2-3 zile.
În timpul războiului de şase zile am văzut dovezi de unitate şi dragoste între evrei. A fost instaurat un guvern de unitate naţională, s-au prăbuşit paravanele şi barierele, ca prin farmec au dispărut toate acele lucruri care îi depărţeau pe evrei între ei. Chiar şi evreii depăstaţi, asimilaţi, care nu ştiau nimic despre iudaism, s-au trezit în acel moment. În mintea şi inima lor s-a aprins o scânteie. În Israel cu toţii s-au oferit voluntari. Îmi amintesc bucuria manifestată de evrei şi experimentată de ei în sinagogi şi la întâlniri particulare în România. S-a realizat o unitate completă, totală. Prin forţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, nu există fapt şi lucru care să poată exprima ceea ce simte cineva atunci când pronunţă cuvântul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvânt cuprinde totul. Rabi Şmuel Ha-Naghid a spus: „Dacă cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie, despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gândit în sinea mea că generaţia noastră a avut norocul de a cunoaşte şi a primi ceva care nu au cunoscut şi nu au primit alte generaţii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat şi frumos pe care l-am primit, se datorează şi celor care nu au uitat Ierusalimul şi au fost ataşaţi de el totdeauna trup şi suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la dărâmarea Templului. Deşi nu l-au văzut niciodată, ei l-au simţit drept oraşul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat în rugăciuni şi obiceiuri, în zile de bucurie şi în zile de durere.
Rabinul învăţat Malbim, care a fost rabinul comunităţii evreieşti din Bucureşti timp de 6 ani (1858-1864), împarte jurământul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astăzi) în trei feluri de jurăminte, diferite între ele.
Primul dintre aceste jurăminte este: „Dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”. Acest jurământ aparţine perioadei şi situaţiei, în care evreii puteau şi trebuiau să apere oraşul, să lupte pentru el. Într-o asemenea perioadă, dacă un evreu se mulţumea cu vorbe şi poveşti, dar nu făcea nici o fapt şi nu-şi punea în acţiune mâna dreaptă, oricum el îşi călca jurământul „dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”, respectiv mâna dreaptă cu care putea lupta, care trebuia să apere Ierusalimul dar nu făcea aceasta. De aceea, urma să-i fie uitată dreapta.
Dar au fost perioade şi situaţii în care evreii nu puteau să lupte, iar în acest caz ei erau obligaţi să respecte cel de-al doilea jurământ, respectiv să se roage pentru Ierusalim, să înveţe despre Ierusalim – iar dacă nu făcea acest lucru încălcau jurământul: „Să mi se lipească limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limbă cu care evreul trebuia să se roage, să înveţe şi să povestească despre Ierusalim, iar dacă nu făcea acest licru, limba urma să i se lipească de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade şi situaţii şi mai grele, aşa cum a fost în Rusia, situaţii in care evreul nu putea nici să se roage, nici să înveţe. Dar şi în acest caz el este obligat să-şi amintească de Ierusalim.
La nuntă, când bucuria este în toi, se sparge un pahar de sticlă. Atunci când un evreu îşi văruieşte locuinţa, el lasă un colţ nevăruit, în amintirea Ierusalimului. Dacă nu făcea acest lucru, călca jurământul „Dacă nu vom putea înălţa Ierusalimul în culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei jurăminte depuse şi făcute de-a lungul mileniilor atât de noi cât şi de strămoşii strămoşilor noştri, în orice situaţie şi perioadă istorică, generaţia noastră a avut norocul să ajungă la ziua eliberării şi unirii Ierusalimului.
Învăţaţii noştri ne arată că după o victorie apare pericolul cel mai mare.
După ce am reprimit regiunile Iehuda şi Şomron, după ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) şi după ce am reprimit Ierusalimul întregit, Bunul Dumnezeu trebuie să vină în faţa noastră şi să ne spună din nou: „Nu te teme. Eu te voi apăra”. În război, Dumnezeu ne-a făcut o minune mare, minunea salvării noastre. Acum, noi avem nevoie de o nouă minune, cea a salvării acelei minuni. Prin această minune, Ierusalimul reunit, reîntregit, reunificat ca oraş după 40 de ani, să rămână al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace şi va face în aşa fel încât să avem parte de a vedea unirea de la inimă la inimă, unitatea poporului, aşa cum s-a reunit Ierusalimul – şi să avem parte de a vedea revederea întregului popor evreu în Ereţ Israel, în curând, în zilele noastre. Amin

MAZAL-TOV IERUSALIM

animanews.com