Wild-Voice: " Istoria secreta a iezuitilor "

[...] „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa, Olanda, Polonia, Germania, locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus”

Situaţia era gravă în Germania. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute. De fapt, chiar şi în Austria şi în Boemia, ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor.”

Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace.”

În Bavaria, tânărul duce Albert V, fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt, vechiul oraş catolic, i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia:

„Pe 7 iulie 1556, opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria... statul a primit un nou sigiliu... şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi...Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri, docili, fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie...”

„Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. Totuşi, în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început... De la următoarele generaţii, Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.”

Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor, din următoarele:

„Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: <>”

Succesorii lui Albert V, şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi.

„De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria, atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului, focului, închisorii, şi lanţurilor... În ciuda tuturor acestora, o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. Târziu, în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi, acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată.”

„Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare.”

Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul, vestul şi nordul Gemaniei.

„Din anul 1585, Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. În 1586, aceştia apărând în Neuss şi Bonn, unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului, au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618... O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism, mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.”

„Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei.”

Arhiducele Charles din Styrie, ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său, iar atunci când a murit, în 1590, l-a pus pe fiul său, Ferdinand, să jure că va continua munca începută de el. În orice caz, Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. „Timp de 5 ani, a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Pe lângă aceasta, el era atât de îngust în gandire, încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el.” „Eu prefer”, spune el, „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.”

În anul 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller, Ferdinand a început să combată protestantismul din regatul său. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor, care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. În 1618, atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis, dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Astfel, ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut.” „În acelaşi timp, tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.”

Curând după aceea, Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul, iar protestanţii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier, s-au răzvrătit de asemenea. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias.

„Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte... La sfârşitul războilui, ruinarea materială a ţării a fost completă.”

„Iezuitul Balbinus, istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. Dar falimentul moral era şi mai groaznic... Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite, iar aceştia au ars în masă literatura ceha. Sub influenţa lor, chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor...”

„Înălţarea puterii iezuite”, spune Tomek, „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.”

„Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Totul a fost însă în zadar.” [...]